Top 10 leacuri dubioase

O notiune-cheie in istoria leacurilor minune este efectul
placebo: te duci plin de speranta la un medic in care ai incredere,
el iti da o pastila facuta, sa zicem, din zahar (si nimic altceva,
dar tu nu stii asta, tu crezi ca iti da ceva care chiar actioneaza
asupra problemelor tale) si… miracol! Functioneaza! Durerile iti
dispar, povestesti, fericit, tuturor, ce bine te-a tratat doctorul
Cutare, alti si alti pacienti se duc la el, plini de incredere si…
miracolul placebo loveste din nou! Efectul placebo, bazat pe (auto)
sugestie, este mult cercetat in zilele noastre, deoarece el se
poate dovedi de folos in unele cazuri si, in plus, arata ce
legatura indisolubila exista intre psihic si trup.

Mare parte din leacurile dubioase incercate de oameni de-a
lungul vremii s-au bazat pe efectul placebo. Altele s-au bazat pe
credulitatea, pe disperarea oamenilor sau pe atat de omenescul
sentiment al curiozitatii. Unele au devenit adevarate fenomene de
masa, obsesii, chiar mode – fiindca exista mode si in medicina,
oricat ar parea de ciudat. Iar efectele au variat de la un
tratament la altul, dar si de la un pacient la altul. Unii s-au
facut bine, altii au murit. Fiecare cu norocul lui.

• De Crăciun au loc mai multe atacuri de cord decât în oricare altă zi din an
• De ce uneori zăpada pare albastră?

Dintre miile de leacuri incercate de-a lungul vremii si care s-au
dovedit, in cel bun caz, ineficiente si inofensive, iar in cele mai
rele cazuri, nocive pana la mortale, iata 10 care au facut epoca la
vremea lor.

10. Ulei de
sarpe

In 1905, in SUA erau deja inregistrate zeci de mii de brevete in
domeniul medicinei. Multe dintre aceste tratamente nu faceau nici
bine, nici rau si se vindeau pe bani buni, gratie ingeniosilor lor
inventatori si promotori.

Unul dintre acestia, un anume Clark Stanley, care s-au
autodistins cu titlul de Regele Crotal (crotalii – sau serpii cu
clopotei – fiind specii americane de serpi, foarte veninoase, de
care oamenii se temeau, asa ca porecla sarlatanului facea asupra
lor o impresie puternica) s-a apucat sa vanda un „ulei de
sarpe”, despre care sustinea ca vindeca durerile de dinti,
nevralgiile, entorsele… dar ce nu vindeca? Daca stateai
sa-l asculti pe Clark, pricepeai ca uleiul lui de sarpe era bun la
aproape orice.

Clark povestea oricui voia sa-l asculte ca miraculosul leac era
preparat dupa reteta secreta a unui vraci indian. Oricum, omul se
pricepea sa-si vanda marfa: pune la cale adevarate reprezentatii,
in cursul carora ucidea ctiva serpi cu clopotei si vindea sute de
sticlute cu ulei de sarpe, la pretul de 50 centi bucata.

In 1917, autoritatile s-au gandit sa testeze – totusi – uleiul
miraculos. Ce au aflat? Ca amestecul era alcatuit din ulei
mineral (aproape 99%) si seu de vita (1%), la care erau adaugate un
pic de terebentina si piper rosu, ca sa-i dea un miros ”
de doctorie”.

Afacerea a cazut balta, insa expresia snake oil (ulei de sarpe)
persista si azi in limba engleza, desemnand orice leac dubios
despre care se pretinde ca ar face minuni; iar intr-un sens mai
larg, o declaratie sau explicatie sau orice fel de vorbarie menita
sa insele oamenii.

9. Calmant pentru
copii

In SUA, preocuparile privind siguranta administrarii unui
medicament au inceput sa fie luate in seama de autoritati incepand
abia din anul 1962; pana atunci, acestea se concentrasera doar
asupra eficientei de moment a tratamentului.

In secolul al XIX-lea, cand aceste sanatoase reglementari nu
existau, piata medicamentelor era inundata de alifii,
tincturi si siropuri care erau fie inficiente, dar inofensive
(cazul fericit), fie de-a dreptul periculoase. In ultima
categoria intra o gama larga de preparate destinate sa calmeze
bebelusii iritati, care plangeau mult si dormeau putin. Multe aveau
nume dragute, care cuprindeau expresii ca „prietenul copiilor” sau
altele asemenea. Va imaginati cat de tentante erau aceste preparate
pentru bietii parinti extenuati de noptile nedormite, ajunsi la
marginea disperarii din pricina plansului de ore in sir al
pruncilor.

Si, dupa ce il cumparau si il administrau… surpriza! (placuta,
in prima faza). Bebelusii dormeau, intr-adevar, mult mai mult si
erau considerabil mai linistiti. Nici nu era de mirare, de vreme ce
asemenea leacuri contineau substante care, fara indoiala, au acest
efect, dar care n-ar trebui, in nici un caz, administrate copiilor.
De pilda, unul dintre aceste leacuri, Kopp’s Baby Friend,
continea 8,5% alcool si putin… opiu!

Tragic de multi copilasi au murit in urma unor astfel de
tratamente, deoarece, odata cu cresterea cantitatilor administrate
(modul de administrare recomanda cresterea dozelor pe masura ce
copilul crestea) se ajungea la intoxicatia cu
opiu, micutii murind, pur si simplu, de supradoza de drog!
Altii au devenit dependenti si numai Dumnezeu stie
ce viata or fi avut acesti copii, transformati in toxicomani inca
de la varsta de cativa anisori.

Asociatia Medicala Americana a intervenit, publicand informatii
despre pericolul utilizarii acestor preparate si popularitatea
calmantelor pentru copii a inceput sa scada in jurul anului
1900.

8. Bobine
electromagnetice

Inainte ca FDA (Food and Drug Adnministration, organismul de
control care taie si spanzura cand e vorba de testarea si acordarea
avizului pentru utilizarea unor alimente sau medicamente, in SUA)
sa fi capatat controlul asupra tuturor serviciilor medicale (asta
s-a intamplat in 1932), afacerile cu tratamente medicale erau la
indemana oricarui spirit intreprinzator.

De la sfarsitul secolului al XIX-lea si pana in jurul anului
1940, au fost la mare moda asa-numitele bobine
electromangnetice, laudate drept capabile sa vindece – ia
ghiciti ce! Exact, orice! Sau aproape. Oricum, daca te luai dupa
reclame, faimoasele bobine electromagnetice nu numai ca iti
imbunatateau starea de sanatate, dar te si faceau sa arati mai
tanar si mai atragator (recunoasteti deja unele dintre
cele mai vechi si mai eficiente trucuri de reclama?)

Existau mai multe tipuri, vandute sub diverse nume, dar toate se
bazau – chipurile – pe acelasi principiu: fierul din
organism contribuie la transportul oxigenului in tesuturi
(asta e adevarat), iar electricitatea ar activa fierul,
supraincarcandu-l cu energie, astfel incat celulele ar fi
aprovizionate mai bine cu oxigen (asta e indoielnic).
Important era ca tratamentul era de-a dreptul extraordinar,
miraculos, nemaipomenit si alte asemenea epitete coplesitoare.

Mod de intrebuintare: cumparai bobina, o duceai acasa, te asezai
comod in fotoliu, iti puneai spirala aceea de sarma izolata in
jurul taliei, cuplai aparatul la o sursa de curent electric si
asteptai linistit sa te simti mai bine si sa intineresti.

Bobinele electromangnetice au beneficiat mult de pe urma
efectului placebo, numerosi oameni declarand ca simt
efectele benefice ale curentului electric care circula in jurul
lor. Desi curentul electric e folosit si azi, cu rezultate bune, in
tratamentul unor afectiuni ale muschilor, tendoanelor si
articulatiilor, suntem departe de fenomenul bobinelor despre care
se pretindea ca vindeca orice, inclusiv cancerul. Oricum, bine ca
erau inofensive, ceea ce nu se poate spune despre alte leacuri
ineficiente, dupa cum veti vedea.

7. Apa
radioactiva

Curele in statiuni balneoclimaterice se bucura, de multa vreme, de
o mare popularitate. Asa erau si la inceputul secolului XX, cand
curele de ape termale erau cat se poate de apreciate si
contribuiau la metinerea si imbunatatirea sanatatii.

In 1903, s-a descoperit ca apa multor izvoare termale
era radioactiva, ceea ce a a dus imediat la concluzia
(gresita, din pacate) ca radioactivitatea face bine organismului si
pe acesta presupusa putere vindecatoare a radiatiilor s-a cladit o
intrega industrie.

Chiar medici si publicatii medicale serioase anuntau ca
radioactivitatea face minuni: vindeca bolile mintale si incetineste
imbatranirea, lecuieste malaria si diarea… In urma acestor
informatii, lumea a devenit mai interesata ca oricand de cura cu
apa radioactiva, sub forma de bai sau sau chiar bauta. Cativa
intreprinzatori au inventat vandut si dispozitive
portabile, cu ajutorul carora putea fi incarcata radioactiv si apa
de acasa, fara sa te mai duci la bai. Se gaseau chiar si
produse cosmetice ce contineau substante radioactive.

Nebunia s-a potolit atunci cand mai multi binecunoscuti
promotori ai acestui tratament au inceput sa se imbolnaveasc si sa
moara pe capete, rapusi de „leacul” care ar fi urmat sa le
intretina sanatatea.

6.
Anti-chelie

In secolul al XIX-lea, barbatii erau la fel de alarmati ca si
acum de pericolul de a-si pierde parul. Ca urmare,
remediile-miracol pentru combaterea chelirii infloreau pe
toate drumurile – pe cat de multe, pe atat de putin
eficiente. Una dintre aceste minunatii, Hall’s Vegetable Sicilian
Hair Renewer, fusese, chipurile, preparata dupa o reteta
destainuita proprietarului de un misterios sicilan (de
unde numele). Probabil ca, dupa o vreme, a intrat in scena un al
doilea sicilian, pentru ca ingredientele produsului s-au schimbat,
ceea ce in viziunea inventatorului insemna o imbunatatire a
formulei.

Dar schimbarea s-a dovedit periculoasa: unul
dintre ingrediente era plumbul (despre carte fabricantul sustinea
ca va da parului nou-crescut o culoare inchisa, frumoasa), dar care
n-a facut decat sa duca la imbolnavirea grava a multor persoane.
Plumbul, metal foarte toxic pentru organismul uman, era
absorbit prin piele si se acumula in corp, datorita
folosirii repetate a produsului anti-chelie, ducand, in cele din
urma, la intoxicatie cronica.

5. Magnetismul
animal

Termenul „magnetism animal” e legat de Franz Anton
Mesmer, un ciudat personaj al secolului al XVIII-lea, care
a profesat mai intai la Viena dar, cand ideile sale n-au mai avut
succes acolo, s-a indreptat, in 1777, spre Paris.

Mesmer sustinea ca problemele de sanatate sunt determinate de
blocaje care impiedica „fluidul vital” sa ajunga in fiecare
ungher al organismului, iar magnetismul era o forta
capabila sa corecteze aceste dezechilibre. Initial, Mesmer afirma
ca prin utilizarea magnetilor putea indeparta aceste
blocaje si restabili fluxul vital. Pana la urma, a ajuns
sa sa spuna – poate chiar credea asta -, ca el personal, putea sa
se lipseasca de magneti atunci cand efectua tratamentele cu
pricina, deoarece era unul dintre putinii care posedau ceea ce el
numea „magnetism animal” – niste capacitati
biomagnetice, cum ar veni.

Mesmer a pus la punct un intreg arsenal de ritualuri de
vindecare, garnisite cu incantatii, muzica, un iluminat special
gandit si diverse obiecte de recuzita scenica. In aceasta ambianta
stranie si ametitoare, el efectua „pase magnetice” deasupra
corpului pacientului, dirijand, chipurile, fluidul vital si
actionand ca un conductor pentru fortele Universului,
astfel incat acestea sa-si gaseasca drumul prin corpul pacientului,
pentru a-l vindeca. La un moment dat, pacientul ar fi trebuit sa
aiba o asa-numita criza magnetica, echivalenta unei inrautatiri
temporare, de scurta durata, a manifestarilor bolii – ca la
exorcizare! – urmata de vindecare.

In cele din urma, regele Ludovic al XVI-lea a ordonat o ancheta
stiintifica, condusa de savanti ai vremii, pentru a afla daca
Mesmer descoperise intr-adevar existenta vreunui fluid vital inca
necunoscut stiintei. Rezultatele anchetei – care a conchis ca
era vorba doar despre imaginatie si autosugestie –
nu i-au fost favorabile magnetizatorului, astfel incat acesta a
parasit Parisul si a mai colindat cativa ani prin Europa, fara a
mai fi luat, insa, in serios.

4. Peria
electrica

Asta e fara indoiala, una dintre cele mai mari
inselatorii ale tuturor vremurilor. Sa sustii ca o simpla
perie poate vindeca o gramada de boli, mergand de la guturai la
intoxicatii, asta numai un om cu mult tupeu sarlatanesc o putea
face.

Ceea ce dr. George A. Scott a vandut drept perii electrice
terapeutice nu erau nici macar electrice; erau doar usor
magnetizate. El a scos pe piata si perii pentru corp (ca
sa nu intrebe nimeni cum o perie de par poate vindeca probleme de
sanatate care afecteaza organe aflate la mare distanta de cap) si
chiar ondulatoare cu pretinse puteri terapeutice (ca oamenii –
femeile, mai ales – sa creda ca pot rezolva doua treburi dintr-o
data: sa-si onduleze parul si in acelasi timp, sa-si ingrijeasca
sanatatea. Un truc de reclama vechi, dar cu eficacitate dovedita,
de aceea e utilizat si azi.)

Doctorul ii sfatuia pe clientii sai sa nu-si imprumute peria
personala nimanui altcuiva, caci in acest caz puterea terapeutica a
dispozitivului s-ar diminua. Deci, cei nemultumiti de rezultatele
tratamentului n-aveau decat sa-i ancheteze pe membrii propriilor
familii.(„Care dintre voi a folosit peria MEA?”) In plus,
„fiecare cu peria lui” insemna mai multe perii
vandute.

Pacaleala a tinut vreo zece ani; lansata in 1880, folosirea
asa-ziselor perii electrice ale dr. Scott a cazut in uitare in
jurul anului 1890, nu inainte ca tipul sa fi tras pe sfoara mii de
persoane.

3. Implantul de
testicul

In 1917, un fermier american din Kansas, care suferea de
impotenta, se uita cu invidie la tapii sai, care pareau sa nu aiba
nici o problema din aceste punct de vedere. Marturisindu-i aceste
suferinte intime medicului sau, acesta i-a raspuns – glumind, asa,
ca intre barbati – ca nu i-ar strica niste „dotari” de tap. Iar
bietul om, disperat, i-a propus doctorului, nici mai mult nici mai
putin, decat sa-i transplanteze un testicul de la un
tap, ca sa… stiti, sa poata si el sa… intelegeti
dumneavoastra.

Doctorul, John R. Brinkley pe nume, a fost de acord. Si asta,
pentru ca el era – desi fermierul n-avea cum sa stie asta – un tip
foarte dubios. Petrecuse trei ani la un colegiu medical, dar nu-l
absolvise, iar ulterior isi cumparase diploma de medic prin
posta, contra sumei de 500 de dolari, de la o universitate
cu profil medical. Incredibil, dar adevarat: capatase astfel
dreptul de a practica medicina in cateva state americane.

Si doctorul Brinkley a facut-o (operatia). A implantat o
portiune dintr-un testicul de tap intr-unul dintre testiculele
fermierului. Aici vedem imensa putere a efectului placebo
in actiune: pacientul s-a vindecat! Era, cu
siguranta, vorba despre o impotenta psihogena, avand, adica, o
cauza psihica, nu organica; un blocaj psihic care, inconstient, il
impiedica pe omul respectiv sa… adica… intelegeti
dumneavoastra.

Un client satisfacut e cea mai buna reclama, drept care vestea
s-a raspandit in tot statul Kansas si apoi dincolo de granitele
sale si mii de barbati au inceput sa-i solicite doctorului Brinkley
interventii chirugicale asemanatoare.

Desi Asociatia Medicala Americana a criticat dur
indeletnicireile lui Brinkley, faima acestuia a sporit. Unul dinte
clientii sai multumiti a fost Harry Chandler, proprietarul ziarului
de mare tiraj The Los Angeles Times, care si-a rasplatit
medicul cu o gramada de publicitate gratuita. Ulterior, dr.
Brinkley a devenit proprietarul unei statii de radio si a inceput
sa vorbeasca ascultatorilor despre procedeul pus la punct de el si
despre tot soiul de alte treburi medicale, intr-o emisiune gen
„Sfatul medicului”, in care prescria tot chestii dubioase,
in cardasie cu niste farmacisti locali.

Intre timp, operatiei de implant de testicul caprin ajunsese sa
i se faca reclama ca fiind asa de nemaipomenita, incat vindeca nu
numai impotenta, ci si hipertensiunea arteriala, bolile psihice si…
de fapt, toate bolile. Peste 16.000 de asemenea operatii au
fost realizate de Brinkley in cursul multor ani de
cariera, pana cand, la presiunile Asociatiei Medicale
Americane, individului i-a fost revocata licenta, sub acuzatia de
imoralitate si conduita neprofesionala.

Care poate fi explicatia unui astfel de succes?
Credulitatea oamenilor, efectul placebo, lipsa de scrupule
a doctorului, indrazneala sa nerusinata si o istetime demna de o
cauza mai buna… toate s-au combinat spre a-i asigura
reusita. De pilda, dr. Brinkley afirma ca, desi operatia era
necesara tuturor barbatilor, ea era destinata in primul rand celor
inteligenti si era mai putin recomandabila celor prosti. In
asemenea conditii, credeti ca un barbat, caruia operatia nu i-ar fi
redat vigoarea sperata, ar fi admis ca interventia nu a reusit? In
plus, operatia ajunsese sa coste 750 de dolari, suma considerabila
la vremea aceea. Ce barbat cu pretentii de inteligenta si bogat pe
deasupra, deci cu mari pretentii de respectabilitate, s-ar fi luat
in bete cu Brinkely, in mod public, acuzandu-l ca nu i-a rezolvat
problema si l-a lasat continuare impotent? Trebuie sa-i recunoastem
doctorului Brinkley acesta insusire, comuna, de altfel, tuturor
sarlatanilor de succes: era un bun cunoscator al firii
omenesti.

2. Luarea de
sange

Oricat de putin recomandat ar fi azi, acest tratament – luarea
de sange sau „lasarea de sange” – a avut o cariera spectaculoasa.
Timp de peste 2000 de ani, a fost poate cea mai frecventa
metoda de tratament, aplicata pentru cele mai variate
boli. In Antichitate – la mesopotamieni, egipteni si greci, azteci
si mayasi – apoi de-a lungul intregului Ev Mediu si pana in secolul
XX, cum te plangeai de ceva, cum venea un medic si, inspaimantator
de multe cazuri, prescria o lasare de sange.

In urma cu cateva sute de ani, de operatiunea propriu-zisa nici
nu se ocupau medicii, ci chirurgii – pe atunci o breasla cu totul
separata de cea a medicilor, si dispretuita de acestia – sau
barbierii-chirurgi.
Iar sangele nu se lua asa oricum si oricand. In Evul Mediu, de
pilda, cand medicii erau adesea si astrologi, si alchimisti, si
ce-or mai fi fost, trebuiau cercetate harti astrologice si
facute niste calcule complicate, pentru a determina in ce
zi si la ce ora era bine sa-i fie luat sange bolnavului.

Pielea si vasele de sange erau perforate cu ajutorul a
diferite instrumente metalice sau se foloseau lipitorile.
Unii practicieni ai timpului recomandau si cate 50 de lipitori
dintr-odata.

Luarea de sange nu era folosita doar curativ, ci si profilactic,
fiind considerata foarte binefacatoare pentru sanatate; asa ca,
aveai sau n-aveai nevoie, ti se lua sange o data pe luna, asa,
pentru orice eventualitate.

Dar aducea acest tratament vreo usurare pacientului? Dupa
parerea medicilor, nu, cu exceptia unor rare cazuri: de pilda,
un puseu de hipertensiune, cand extragerea unei
cantitati de sange din corp ar fi putut reduce, intr-adevar,
tensiunea arteriala, datorita micsorarii volumului sangvin; sau in
unele cazuri de agitatie psihomotorie – care
survenea ca simptom al unor afectiuni necunoscute pe atunci -, cand
luarea de sange slabea puterile fizice ale pacientului si avea, in
general, un efect sedativ si relaxant.

In cele mai multe cazuri, insa, facea mai mult rau decat bine,
punand la incercare un organism deja slabit de boala si antrenanad,
nu de putine ori, infectii (vorbim despre vremuri in care
microbii si sterilizarea erau notiuni necunoscute)
care complicau problema si, nu rareori, duceau la moartea
bolnavului.

In Europa de acum cateva secole, cunostintele de patologie erau
vagi, intemeiate pe conceptiile medicinii antice grecesti; se stiau
prea putine lucruri despre cauzele reale ale bolilor si, mai ales,
domina conceptia ca orice tratament e mai bun decat nimic. Asa ca,
atunci cand un medic efectiv nu stia cu ce afectiune are de-a face,
prescria o lasare de sange, un vomitiv, un purgativ – in ideea de a
reechilibra „umorile” corpului (conform conceptiei medicale
mentionate) si, mai ales, in ideea ca asa ceva oricum n-avea cum sa
strice. Asa ca totul era, pana la urma, o chestie de noroc: daca
aveai, bine; daca n-aveai… asta era.

Pana la inceputul secolului XX, luarea de sange inca era
recomandata de unii medici. Pe masura ce se descopereau
tot mai numeroase medicamente pentru tratamentul diverselor
afectiuni, metoda a fost abandonata, fiind utilizata azi numai in
cazuri foarte rare si pe baze strict stiintifice, ca tratament
pentru unele maladii rare ca hemocromatoza (o
afectiune congenitala caracterizata prin acumulrea fierului in
sange in cantitati foarte mari, pana la niveluri toxice) si
policitemia (excesul de globule rosii in
sange).

1.
Lobotomie

Termenul defineste intreruperea conexiunilor unei
portiuni din creier cu restul tesutului cerebral, iar
cercetari in acest sens au fost intreprinse inca de la sfarsitul
secolului al XIX-lea.

Campionul lobotomiilor a fost un medic psihiatru si neurolog
american, dr. Walter Freeman, care, in anii 1930, a pus la punct
un procedeu cu durata de numai 10 minute, pentru a
separa lobul frontal de restul creierului. Spre deosebire de
procedeele incercate pana atunci, care necesitau perforarea
craniului pacientului, operatia Freeman-Watts de lobotomie
prefrontala era realizata cu ajutorul unui instrument de metal
introdus prin orbita, pe langa globul ocular.

Dr. Walter Freeman si-a laudat, bineinteles, metoda, afirmand ca
operatia de lobotomie prefrontala vindeca nu doar bolile
psihice, ci si durerile de cap si problemele de comportament ale
copiilor. A calatorit prin tara, facand lobotomii in
dreapta si in stanga, ajungand uneori sa opereze si 25 de persoane
intr-o zi.

Rezultatele, insa, erau complet imprevizibile.
Unii dintre pacienti afirmau ca „se simt vindecati”; altii cadeau
intr-o stare de prostratie, se intorceau la varsta copilariei din
punct de vedere comportamental sau manifestau simptome de suferinta
neurologica atat de puternice, incat aveau nevoie de ingrijiri
permanente tot restul vietii.

Metoda a ajus la apogeul faimei in anii 1950, dupa care
popularitatea i-a scazut rapid, datorita criticilor din
partea comunitatii medicale si pshiatrice, acuzatiilor ca ar fi
utilizata pentru controlul indivizilor, dar si aparitiei unor
medicamente psihoactive, capabile sa atenueze simptomele
bolilor pe care dr. Freeman pretindea ca le vindeca prin metoda
sa.

Totusi, zeci de mii de persoane au fost operate de-a lungul
catorva decenii, de catre neurochirurgi adepti ai lui Freeman. Pana
in anii 1980, inca au mai existat cazuri de „tratare” a unor
pacienti prin aceasta interventie si abia recent s-a renuntat la
ea.

CITESTE SI:

• Efectul placebo –
  miracolele mintii
• A fost
  dezvaluit secretul efectului placebo
• Medicina
  se bazeaza prea mult pe
  chimioterapie
  
• Bolnavii din SUA se
  vindeca singuri
• Vindecarile
  miraculoase – medicina paranormala